Notă

să fim exploratori :)

Cred că momentul purității absolute e incontestabil reprezentat de anii copilăriei: de momentele în care, atunci când nu dorești o conversație cu cineva poți pur și simplu să te ascunzi după draperii, și scăpa basma curată pe motiv „că-i rușinos copilul” și nimeni nu analizează în adâncime un lucru atât de banal. Apoi crești. Odată cu această curgere nebună a timpului ți se spune că „societatea te vrea manierat, vorbăreț, nu ignorant”. Vechiul „rușinos” devine acum „arogant”, căci un adult trebuie să înțeleagă gravitatea situației dacă ajunge să considere firească ascunderea clasică după draperie.

Apare sentimentul asumării, pe care nu l-ai cunoscut până atunci într-o manieră atât de brutală. Îți asumi tot ce faci, treci prin filtrul gândirii orice acțiune nesăbuită care ar putea schimba dramatic modul în care te percep cei din jur.

Recunosc că aroganța mă caracterizează în măsura în care evit conversațiile scurte și neînsemnate cu oameni care nu-mi stârnesc nicio urmă de interes. Și tocmai din această cauză ajung să am o repulsie față de oameni, căci țin foarte mult la timpul pe care-l petrec cu mine și mi-e confortabil; oare nu e mai bine uneori să alegi singurătatea decât o companie care nu-ți aduce niciun beneficiu, nu-ți gâdilă puțin funcția cognitivă, ba mai mult, te aduce într-o stare de enervare profundă?

Clișeic sau nu, e foarte sănătos să nu-ți pese de părerea tuturor, în special a celor cu care oricum nu rezonăm și firul lung al vieții noastre e puțin probabil să se încâlcească pe cărări nebănuite cu al lor.

Până la urmă, oamenii pe care merită să-i păstrăm aproape nu pun nici ei prea mult preț pe spusele altora, ci bineînțeles, au curajul să aibă propriul punct de vedere, neinfluențat de factori externi (bazați tot pe o subiectivitate dură și absurdă).

Recunosc că-mi place ideea aceasta de explorator al omenirii; să lăsăm în pace ceea ce nu ne caracterizează și să ne concentrăm viziunea spre a găsi răspunsuri, a experimenta. Lăsând la o parte o părere colectivă, ghidându-ne pașii după simțământul propriu, fiind doar un pic diferit: așa se nasc toate ideile mărețe…

A.B

început

 

scriu un echivoc prolog.
e-nceputul… meu?
sfârșitul a ce am fost?
e prologul vieții mele,
unul fără… niciun rost.

scriu versuri ostentative,
într-un poem care, poate,
nu va fi privit
măcar indiferent…
căci e neaderent
la o lume prea meschină,
consternată grozav
la ideea unui concept așa
bolnav.

evident, meditând asupra
unui început,
convenim involuntar
la prezența unui final.
finalul e grotesc, dar poate
o continuare ar fi
pur și simplu
nepotrivită.

de ce să nu? de ce să da?
hai să fim eterni.
dar ce rost mai are eternitatea atunci?
ce spui, în visuri și-n gânduri
să m-arunci.
să trăiesc la nesfârșit
și-n acest sens,
timpul neoprit
să fie zadarnic și istovit
de neînsemnătate,
infertilitate.

repetiție, acte fără început.
căci ce-i începutul când totul e reluare?
mai poți spune că alegerea e vie
și nu doar că există?
o selecție dictată de vocea interioară
și nu de un simplu ecou?

A.B. (ianuarie 2018)all-in-my-head-mess

          ”It’s All In My Mind / Chaos” – by shefali.art

a citi și a recomanda

Mi-e dificilă această perioadă din mai multe puncte de vedere.

Pe primul loc e o presiune constantă din jur care-ți spune că e numai bine acum să petreci timp cu tine, să te regăsești, îți recomandă cărți, și idei; voi ce mai gătiți azi, hai să vedem fiecare ce face și cum suportă greul ăsta atât de apăsător, ne compătimim de parcă ne-a trimis careva la război. Bullshit în adevăratul sens.

Păi noi suferim? Sau ăia care stau bolnavi prin spitale, se luptă să trăiască, ori cei ce nu știu cum să treacă peste pierderea cuiva drag, ca să nu mai zic de medici și toate cadrele medicale ce-și dedică totul unei meserii indispensabile mai ales acum.

Nu poți să te regăsești într-o perioadă de stat în casă cum nu te-ai regăsit în toți anii care au trecut cuminți pe lângă noi, cum să petreci timp cu tine când n-ai făcut-o niciodată dintr-o teamă sau indiferență? Cum poți să recomanzi o carte cuiva care citește doar ca să piardă timpul?! Și esența cititului s-a spulberat, și ideea aceasta că recomanzi o carte tremură puțin în gândul meu, adică nu-i la fel de ușor ca a recomanda un prăjitor de pâine, să zic așa. E bună comparația, căci îți poți da seama numaidecât dacă prăjitorul e bun, adică dacă prăjește pâinea cât trebuie și n-o arde. Dar cum recomanzi o carte? Când dintr-un prăjitor, eu iau pâine prăjită, el ia pâine prăjită, voi luați pâine prăjită și asta e tot. Atât are de oferit.

Din carte ce luăm? Eu o parte, el o frântură, voi o bucățică de alt soi; până și eu când am recitit-o am găsit ori părți ce nu le descoperisem atunci, ori idei cu care nu mai sunt de acord. Și mă copleșește recunoștința.

Mai ales recunoștința unui fapt atât de banal: nu țineți cont de recomandări; fiți, așa cum am mai spus-o, exploratori.

Eu nu vă recomand cărți de citit, vă recomand doar să citiți. Lăsați cuvintele potrivite să se infiltreze. Atragem doar ceea ce suntem, înțelegem doar cât pot ochii să perceapă. Nu contează ce citești. Contează că citești.

Notă

Nu-și dezlipise o clipă ochii de la Daisy și cred că-și reevalua toate bunurile din casă în funcție de reacțiile pe care le putea citi în ochii ei atât de dragi. Câteodată își privea și el pierdut, buimac, bunurile, ca și cum, în prezența ei reală și năucitoare, niciunul n-ar mai fi fost veritabil.

–  Scott Fitzgerald „Marele Gatsby”

Pasajul meu favorit din această carte. Am citit-o acum mulți ani și răsfoind-o, m-am lovit de aceste rânduri de care îmi amintesc și-n somn. Mai multe nu dezvălui, deocamdată.

A.B.

 

Notă

catastrofă

îmi doresc doar să asculți
lumea cum vorbește-aiurea,
să iei tu verdictul dacă
oare m-ai iubit vreodată.

îmi doresc să-i dai uitării
și să nu mai știi de tine,
să te lași purtat de valul
ce te-a ținut lângă mine.

îmi doresc ce nu ai crede,
îmi doresc să te simt iară,
adormind lângă perete
cum dormeai seară de seară.

îmi doresc o noapte-ntreagă
și-o dimineață târzie,
un „tu”, dar fără o „ea”
și o ceașcă de cafea.

îmi doresc să gust din nou
vinul ce ți-am dat cadou,
cel vărsat în noaptea-n care
ne-am certat atât de tare.

îmi doresc dulcea-mpăcare,
ce-o râvneam atât de rău
și să nu uităm sărutul
ce-mi dădea iar absolutul.

îmi doresc să fii tu, iar,
cu cafeaua ta cu tot,
cu vinul roșu de tot,
și cu râsul antidot.

îmi doresc să te revăd
pe-o stradă pustie rău,
doar tu și surâsul tău,
dar asta nu cred că pot.

A.B.

cheers

o să vrei să mă mai vezi

și-o să vrei să mă ascunzi

de lume

ș-așa n-aveam eu vreun renume

care să mă scoată din normal

care să mă facă să uit ce-i banal;

e plictiseală continuă

și tu tot nu crezi că-i timpul

să fugim mâncând pământul

spre o zare

oarecare

sau spre marea-nvolburată

sau spre munții retezat…

sper doar că n-ai uitat ce mi-ai spus în decembrie

când tremurai sub felinar

și

stele străluceau şi câinii lătrau

mi-ai promis să nu laşi lumea

să-mi fure cuvintele

să n-o laşi să şteargă urma

paşilor spre nemurire…

să mă uiţi sau să te uit,

dar ce-ai schimbat în mine, te implor

să rămână veşnic viu

A.B.

Notă

*

un vânt rece-mi vine-n spate

şi-mi aduce-aminte poate,

de tine, când m-ai văzut,

umblând prin necunoscut.

vreau să-mi fulguieşti în gând

cuvintele rând pe rând

şi să-mi şopteşti dezgheţat

ce-i trecut, deja-i uitat.

azi e azi şi mâine-i joi

şi nu vei da înapoi,

şi-mi promiţi, cam tremurând

că doar eu sunt pe pământ.

A.B.

Notă

întâlnire pe lună (repost)

cum ar fi să cinăm pe lună în noaptea asta?

să ne fie Terra lumânare,
praf depus pe picioarele goale,
să ne distrăm copios doar la gândul,
că suntem aici și-acolo-i pământul…

să fim existenți într-un spațiu bizar,
și lumea așa mică, un loc prea banal
pentru dragostea vulcanică ce ți-o port,
pentru mucegaiul ce greu îl suport,
format în urma valului de emoție
ce-a udat constant pereții sufletului meu
la simpla idee că noi doi
rătăcim într-o lume ce nu-i pentru noi.

A.B. (2017)

interviu

mă uit la tine, te uiţi la mine

ţi-am strâns mâna de mult.

aştepţi ceva, dar nu m-am prins

şi-aş vrea să te sărut.

n-am răspunsurile pregătite

minuţios,

n-am dorinţe şi nici vise aruncate

pe jos,

n-am să te mint, cum n-am să-mi schimb

CV-ul,

sper că ți-e clar că nu l-am duplicat,

sper că ştii şi tu că mi-este greu de fapt;

în fața ta, demonstrându-mi dragostea

sperând la angajare

sperând la promovare

sperând la tine.

arteră

 

simt că rămân fără sânge
și n-am niciun donator,
simt că inima mi-o strânge
amintirea ta, de dor.

o venă s-a rătăcit printre
cuvintele ce s-au blocat.
a fost un act deliberat?
sufletul nu mai simte.

mov, verde și gri-închis
eu scriu, ești de nedescris
cum s-apreciez acum:
m-am rănit, ori ești nebun?

mă priveai cu simpatie,
căci dragoste nu a fost;
sau nu te mai recunosc,
sau nu mai e geometrie…

sângele s-a scurs, timpul
nu mai e, mi-a căzut cerneala
lasă-mă, cu boala
ce-mi ocupă gândul.
tu.

*

mi-e somn de moarte

şi sete de viaţă

şi un semnal impuls

mă-mpinge-n tavan;

mă lovesc cu capul

mă doare stomacul

şi tu nu mă vrei.