început

 

scriu un echivoc prolog.
e-nceputul… meu?
sfârșitul a ce am fost?
e prologul vieții mele,
unul fără… niciun rost.

scriu versuri ostentative,
într-un poem care, poate,
nu va fi privit
măcar indiferent…
căci e neaderent
la o lume prea meschină,
consternată grozav
la ideea unui concept așa
bolnav.

evident, meditând asupra
unui început,
convenim involuntar
la prezența unui final.
finalul e grotesc, dar poate
o continuare ar fi
pur și simplu
nepotrivită.

de ce să nu? de ce să da?
hai să fim eterni.
dar ce rost mai are eternitatea atunci?
ce spui, în visuri și-n gânduri
să m-arunci.
să trăiesc la nesfârșit
și-n acest sens,
timpul neoprit
să fie zadarnic și istovit
de neînsemnătate,
infertilitate.

repetiție, acte fără început.
căci ce-i începutul când totul e reluare?
mai poți spune că alegerea e vie
și nu doar că există?
o selecție dictată de vocea interioară
și nu de un simplu ecou?

A.B. (ianuarie 2018)all-in-my-head-mess

          ”It’s All In My Mind / Chaos” – by shefali.art

Advertisements

coke

azi am băut şapte pahare de cola cu gheaţă

şi mi-am adus aminte

ce binevenită e senzaţia de răceală scurgându-se pe gât

când îţi arde sufletul pe bună dreptate,

şi cam atât,

lăsând la o parte

agitaţia, energia, cafeina care-ţi urlă-n cap,

lăsând la o parte

că ai plecat şi mi-e greu să mă-mpac

cu ideea, dar mă zbat

ascult cum sfârâie acidul în băutura mea,

ascult şi-mi vine să plec undeva,

lăsând la o parte că tu nu mai vii,

ai plecat şi-ai uitat să mai cumperi o cola

ce mă fac?

stau cu sticla ce s-ncălzit lângă mine

şi nu înţeleg de ce s-a stricat frigiderul,

cum nu-nţeleg de ce n-ai plătit curentul de o lună,

azi e joi?

p.s. adu-mi o cola cu gheaţă,

că mi-e sete de mor.

A.B.

învaţă

*

îmi spui că ştii ce simţi pentru mine,

prea bine,

…fie cum o fi.

mă minţi că mă-nţelegi prin suspine

prin şoapte şi tot nu mă crezi

că ştiu adevărul şi totuşi

prefer să te-ascult cum mă vezi

de fiecare dată alta,

de fiecare dată eu.

 

mâine nu sunt la fel,

şi ieri n-am fost ca azi.

cândva te doream fără condiţii,

azi te vreau mai mult decât azi

iartă-mi cuvintele prea îndrăzneţe,

dar dacă nu eu, atunci cine să te-nveţe

să iubeşti mâine mai tare, azi mai puţin…

poimâine cam cât dunga rămasă pe paharul de vin

pe care l-am uitat pe noptiera ta

intenţionat,

pe care l-a lasat timpul prea greu:

ca cel ce l-ai transformat în ani pe umărul meu.

A.B.

cioburi de sticlă

 

cioburi de sticlă și
prea multe plimbări sub clar de lună;
mă domina treptat reflexia asta amețitoare,
parcă nu mai aveam scăpare
m-a prins ferm cu un braț muribund și
nu mai aveam scăpare.

de ce se difractează-n fața ochilor mei
noaptea, cu tot cu umbre și stafii
care mă alungă,
îmi creează disconfort și
vreau să fug.

privirea mi se-ntunecă și luna o văd
microscopic,
să mă fi îndepărtat de tot?
sau poate nu mai văd și nu mai simt;
nu mai cred?

priveam luna cu speranță;
azi nici n-o mai privesc:
în cioburile de atunci s-a schimbat fizica lumii
și ochii tăi și privirea s-au schimbat;
puțin îmi pasă.

sub clarul de lună,
dansul neobișnuit al valurilor de ape
nu mă decepționa atunci,
mă obliga să cred
că luna-n cioburile sparte de pe mal
e adevărată, e mai frumoasă și
mai calmă ca niciodată.

m-a lovit intens furtuna, neașteptat,
mi-a răvășit ideile, punctul de plecare și
fără să-mi dau seama,
m-am trezit în întunericul pur
fără să știu unde sunt, fără nimeni aici,
doar eu și cristale reci din sticlă,
pe care le simt, îmi taie tălpile.

și fug, că nu pot aștepta,
mă-njunghie ca niște cuțite,
dar nu pot aștepta…
noaptea mă apasă, vântul mă sufocă
și cioburile
au pierit și nu mai reflectă
nici lumina,
nici întunericul,
nici nu mai înseamnă nimic.

A.B.

 

ține-ți respirația

 

ține-ți respirația pentru un minut
ca să percepi într-adevăr
că timpul nu curge aşa de uşor.

ține-ți respirația, să ai plămânii goi,
să implore oxigen,
şi tu
să nu dai niciun semn,
să nu te opui crezând că
pur şi simplu,
de altă soartă nu eşti demn.

ține-ți respirația ca într-o luptă
între tine şi timp.
iarăşi ai pierdut ideea…
cu tine lupți, în tine tragi nepăsător
cu-acest revlover
gol, nesatisfăcător.
gloanțele-s doar frici cu care te sufoci
şi tu, inconştient, atâta spațiu le aloci
până când, evident
ocupă tot,
şi niciun tratament
nu te scapă de la o moarte
inevitabil necesară,
căci boala a fost exponențial progresară
şi ai rămas fără speranță;

data viitoare sper să-ți pierzi gloanțele.

A.B.

comun

 

fii haos când în jur e prea calm,
urlă din adâncul ființei, dezlănțuie tornade
ei nu-nțeleg nici măcar un gram
din sinceritatea cu care mi le spui pe toate.

vorbim în coduri simple, grele pentru ei,
limbajul nostru e inaccesibil, periculos.
mai bine totuşi că nu-l cunosc, doar nu vrei
să devină comun un joc atât de grandios.

ca un adevărat cataclism mi-ai strivit visul,
dar l-ai şi aprins în altă lumină, am simțit
dorința de-a cunoaşte din nou paradisul,
atât de puternic, de neomenesc şi subit.

nu te ofileşti în gândul meu, deci trăieşti
veşnicia într-o manieră cum n-a existat
căci cine te poate-nvăța să iubeşti
fără să schimbi sau să vrei ceva modificat

la ea, la tine, la voi. credem că lumea-i altfel!
când proiectăm viitorul, credem că noi
suntem alții, suntem construiți dup-un model
fals… vedem că nu şi-apoi? declarăm război.

A.B.

roșu aprins

 

oranj, oranj, numai tu știi ce înseamnă oranjul

numai tu l-ai văzut în ochii mei obosiți,

numai tu ai știut cum să-l iei, să-l agiți

până l-ai transformat în roșu aprins,

și

nu vreau nimic altceva.

 

până la această metamorfoză de nuanțe

oranj era liniște, iubire și calm;

până la tine erau doar acuarele uscate,

neutilizate,

neștiind ce-nseamnă să fii parte din pictura

la care mulți se opresc,

dar nici nu se-ntreabă,

of, nici nu se-ntreabă de soarta bietei vopsele,

doar se mulțumesc.

 

roșul agresiv m-a împins în perete,

m-a măcinat nopți întregi;

n-am știut cum să-ți spun să-nțelegi,

culori ca roșul sunt prea indiscrete

într-o lume clădită pe frânturi de gri.

A.B.

 

meditație

 

am meditat zile-ntregi, și nu știu dacă
ai putea înțelege oare de ce
lumina dimineții mă stinge și noaptea nu-mi dă pace
mă lămurește și mă înșală, am pierdut ideea centrală
ce ne leagă pe noi.

am meditat neîncetat la o soluție pentru
ceea ce n-am înțeles, pentru
ceea ce n-am avut și poate
ea mi-a trecut prin fața ochilor
ca o scânteie de la niște chibrituri
uitate-n pervaz de o săptămână și-o zi,
udate de ploaie, pe jumătate mucegai…
dar oricum ar fi, am pierdut ideea.

am meditat în zadar, căci dac-ar fi fost pe bune
aș fi plecat până azi, te-aș fi lăsat și gata
cu tot cu mirosul tău de cafea și aftershave laolaltă,
cu tot cu surâsul tău și ziua de iunie ce o știi;
cu toate că te iubesc, eventual o să-nțelegi
că iubesc singurătatea și iubesc un alter ego
al ființei mele nefericite mai mult.
ideea.

A.B.